Dincolo de rezultatul unor astfel de statistici și de datele cu privire la identitatea autorului răpirii, cel mai important aspect este legat de efectele negative pe care o asemenea situație o poate avea asupra unui copil.
Motivul este simplu: mutarea copilului într-un alt stat va diminua în mod semnificativ posibilitatea celuilalt părinte de a crea o conexiune reală cu acesta și va aduce totodată schimbări importante de ordin locativ, social, cultural etc. care pot să influențeze dezvoltarea psiho-fizică a copilului.
Răpirea internațională de minori
Răpirea internațională a fost reglementată prin Convenția de la Haga în anul 1980 (la care a aderat și Romania), având ca principal scop întoarcerea unui copil în țara sa de reședință obișnuită.
Acest fenomen are în vedere un copil cu privire la care ambii părinți exercită autoritatea părintească, care are reședința obișnuită într-un anumit stat și care este reținut de către unul dintre părinți în alt stat, fără acordul celuilalt.
Noțiunea de reținere se referă la două situații posibile, respectiv:
- copilul a fost dus în altă țară fără acordul celuilalt părinte;
- copilul a fost dus în altă țară cu acordul celuilalt părinte, dar doar pentru o perioadă determinată de timp, caz în care este ilegală neîntoarcerea copilului în țara de reședință.
Aceasta din urmă situație este, din păcate, și cel mai des întâlnită în practică.
Cum își poate recupera un părinte copilul răpit?
Părintele care acuză răpirea are posibilitatea să se adreseze instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată și să solicite returnarea copilului.
Pentru ușurința exemplului, ne vom referi la ipoteza în care un copil este adus, fără acordul celuilalt părinte, pe teritoriul României, iar unul dintre părinți refuză să îl returneze în țara unde minorul are locuința statornică.
Pentru a atrage competența instanțelor române, atât la momentul sesizării instanței de judecată, cât și la momentul soluționării cauzei, copilul trebuie să se afle pe teritoriul României.
Ca regulă, potrivit Convenției, fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrală însărcinată să satisfacă obligațiile impuse prin Convenție. În România, o cerere referitoare la răpirea internațională este de competența Tribunalului București. În celelalte cazuri, respectiv atunci când copilul este răpit din România și dus în altă țară, este competentă instanța (autoritatea centrală) din statul pe teritoriul căruia se află copilul.
Așadar, instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cauze va avea în vedere, pe de-o parte, stabilirea reședinței obișnuite a minorului și, pe de altă parte, caracterul licit/ilicit al deplasării minorului sau al neînapoierii acestuia.
În ceea ce privește stabilirea reședinței obișnuite, instanța va avea în vedere situația de fapt existență anterior presupusei răpiri.
Cât privește deplasarea sau neînapoierea unui copil acestea se consideră ilicite:
- când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și
- dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Procedura de judecată este, de regulă, una care se desfășoară cu celeritate, astfel că nu ar trebui să dureze mai mult de 6-8 săptămâni. Probatoriul, de asemenea, este unul sumar. Tocmai pentru că este o cauză care reclamă urgență, nu poate fi tergiversată prin administrarea unui probatoriu complex.
Trebuie menționat faptul că, dacă este posibil, instanța îl va audia în mod obligatoriu pe minor, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani (dacă are o vârstă mai mică, acest demers este opțional), în prezența unui psiholog.
Important de reținut
Distinct de aspectele evidențiate mai sus, se impun a fi menționate câteva idei suplimentare:
! Aplicarea Convenției încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani; prin urmare, dacă soțul a plecat cu copilul/refuză să îl înapoieze, iar acesta a împlinit vârsta de 16 ani, nu mai suntem în ipoteza unei răpiri internaționale de minori.
! Acordul părintelui care reclamă răpirea trebuie să lipsească atât la momentul presupusei răpiri, cât și în momentul soluționării cererii de chemare în judecată.
! Nu orice deplasare/neînapoiere a copilului în țara de reședință este ilicită; așadar, verificați, înainte de a face orice demersuri, eventual cu un specialist, dacă vă încadrați în ipoteza avută în vedere de Convenție.
În loc de concluzii
Indiferent pe care parte a baricadei vă aflați este important să conștientizați că un astfel de episod poate afecta grav (uneori, iremediabil) minorul.
De aceea, indiferent că sunteți părintele care s-a deplasat/refuză întoarcerea copilului în țara de reședință, sau părintele al cărui copil a fost deplasat fără acordului lui în altă țară, înainte de a face orice demersuri e bine sa vă asigurați că acestea nu sunt de natură a-l afecta pe minor. Cereți ajutorul unui specialist dacă este cazul.
Singurele situații acceptabile în care un copil poate fi mutat din țara de reședință într-o altă țară, fără acordul celuilalt părinte, sunt, în principiu, cele justificate de pericolul iminent care planează asupra copilului, în cazul în care acest demers nu ar fi realizat și în absența altor măsuri eficiente. Chiar și atunci, trebuie analizată cu grijă proporționalitatea demersului deoarece, așa cum spuneam, mutarea copilului în altă țară vine la pachet cu schimbarea locuinței, a anturajului, chiar și a culturii în anumite situații, schimbări care pot avea un efect semnificativ nefavorabil asupra minorului.
